Informații turistice

►Vrancea este locul naşterii poemului etnogenezei româneşti, balada „Mioriţa”

►În epoca contemporană a fost simbolul Unirii dintre Moldova şi ţara Românească din 24 ianuarie 1859 care a pus bazele statului român.

►Focşani a fost primul centru al primelor instituţii ale noului stat unificat român, Comitetul Central şi Curtea de Apel. De aceea, oraşul este cunoscut ca fiind prima capitală a Principatelor

Unite.

►Judeţul Vrancea este zonă activă din punct de vedere seismic. Epicentrul se află în satul Vrâncioaia, unde se găseşte o modernă staţie seismologică.

►În Vrancea se află cea mai mare podgorie din România. Sub marca Obobeşti, Coteşti, Panciu se fabrică diferite feluri de vinuri, cogniacuri şi şampanii, folosind metode fraţuzeşti,

brandy şi vermut.

►În Vrancea se află singura clădire construităîn România de către familia Cantemir (patrioţi, conducători şi învăţători), Mănăstirea Mera, , o construcție fortificată ridicată în 1685.

►Cea mai mare şi bogată colecţie de vinuri îmbuteliate din Romania, aparţinând unei unităţi producatoare din din Focşani se găseşte în pivniţele domneşti de la Odobeşti, construite în 1839.

►În Vrancea se află Focul de la Andreiaşu, emanaţie de gaze cu ardere permanentă la suprafaţă (Andreiaşu este o localitate montană care este atestată documentar din 8 august 1445) dar şi Cascada Putna, la 71 km distanţă de Focşani, cu o lungime de 76 m, 14 m înălţime şi un debit de 9 metri cubi pe secundă.

►Biserica de lemn (s-au folosit grinzi de stejar) din satul Prisaca-Valea Sării, construită în1770 pe cursul superior al râului Putna.
►Teatrul “Maior Gheorghe Pastia”, o impresionantă clădire europeană oferită locuitorilordin Focșani de către acest ofițer în 1913.

►Piața Unirii din Focșani, un ansamblu arhitectonic de cladiri istorice și civice construiteîn anii ‘70.

►Obeliscul Unirii, o lucrare a sculptorului român Ion Jalea, este piatra artistică a orașuluiFocșani, considerat prima capitală a Principatelor Unite

►Muzeul Satului, o sinteză a tradițiilor populare, agricultură tradițională și tehnici artizanale,obiceiuri și condiții de locuit din Vrancea, este situat în Crângul Petrești, la 7 kmdistanță de Focșani

Romania te iubesc! - Mesaje din trecut

https://www.youtube.com/watch?v=Ulk4Ke8iKDk

Portul popular vrâncean

Portul popular specific vrâncenilor

Vrancea este o zonă de interferenţă între Muntenia şi Moldova şi reuneşte patru mari subzone etnografice iar aceasta se resimte şi în ornamentaţia costumului popular, în care se combină frumos modele, culori, croieli şi piese ale costumului popular.

Costumul popular autentic vrâncean, sobru sau viu colorat, funcţie de vârstă, ornamentat discret, dar de efect, purtat cu eleganţă şi mândrie de localnici, ilustrând convingător continuitatea şi unitatea cultural-etnografică a poporului nostru.

Fie că urci apa Zăbalei, spre Nistoreşti sau Nereju, Putna spre Tulnici ori pârâul Vasui spre Vrâncioaia, ori apa Râmnicului spre Jitia şi Vintileasca, ultimele straie ale portului ţărănesc se păstrează cu toate influenţele etnografice. Nu este femeie în vârstă să nu mai aibă în casă, măcar "pentru moarte", piese din portul locului.

Costumul vrâncean se compune din cătrinţă, cămaşă, bete, năframă şi opinci. Cămaşa femeilor, bogat ornamentată, este piesa de rezistență. Pe mâneci, pe piept și la gât are un decor bogat, cu o simbolistică diversă, un adevărat manuscris pe care extrem de puțini mai pot să-l reproducă.

Costumul barbatesc este format din cămașă, ițari și pieptar. Cămașa are mâneci largi, cu cusături bogate. Spre deosebire de catrința femeilor, de culoare închisă, pantalonul bărbaților este alb, strâns în partea de jos.

La Vintileasca se mai fac încă sumane de postav, stofă deasă din lână bătută în piuă, dar și comozii papuci cu talpă de șorici. Din portul popular nu lipsesc ciorapii de lână, poalele cu colți, strecătoarea, cum se numește aici catrința, cămașa cusută cu lânică vopsită, iar pe cap tulpanul. Bărbații poartă cămașă albă, cu cusătură simplă, ilic din cioareci și căciulă din blana de miel, fie că e vară, fie că e iarnă.

Tradiţii şi obiceiuri vrâncene

Tradiţii şi obiceiuri vrâncene

Chipăruşul, marcă înregistrată la OSIM

Succesul pe care îl au nerejenii de la „Chipăruşul” în toată ţara este cunoscut. Consiliul Local Nereju a decis în 2007 să înregistreze la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) numele formaţiei, după un obicei specific zonei.

Chipăruşul era de fapt un ritual cu măşti practicat la înmormantări. Se presupune că acest dans era practicat la nivelul comunităţii încă din perioada precreştină. Doisprezece bărbaţi cu feţele acoperite, aşezaţi unul în spatele celuilalt şi legaţi cu aşa numitul „lanţ al vieţii”, dansau în jurul unui foc, trecand peste acesta din cand în cand, ca simbol al purificării sufletului celui decedat. În prezent, acest dans se mai practică doar la privegherea persoanelor în varstă. Deşi elemente ale Chipăruşului se întalnesc şi în alte zone ale ţării, specialiştii spun că acest dans, aşa cum se practică în Vrancea, este original. În prezent Chipăruşul are în componenţă bărbaţi trecuţi de 70 de ani, în fruntea ansamblului aflandu-se inimosul localnic Ştefan Doldor. Ultima reprezentaţie a acestora a fost la Festivalul de Datini şi Obiceiuri de Iarnă ce a avut loc la Focşani înaintea Crăciunului.

Arta folosirii plantelor

Dintotdeauna vrânceanul a iubit natura, pentru că aceasta i-a fost singurul sprijin.

 I-a oferit adăpost şi hrană şi, în momentele cele mai grele, leacuri pentru bolile de care era chinuit, de suflet bolnav sau de dragoste. Cu 50 de ani în urmă, din cauza distanţei faţă de oraş, procurarea unui medicament era ceva imposibil pentru oamenii de aici.

Multe femei foloseau plantele pentru a face diverse leacuri, acum ele fiind prea puţin cunoscute. Reţetele acestor alifii au anumite secrete care s-au moştenit din mamă în fiică. Generaţia celor care erau recunoscute pe toată Valea Râmnicului pentru leacurile lor s-a stins: Ţurea Mariţa din Tănăsari, Ţurea Marioara (lui Ţardea) din Neculele sau Bodina din Pleşi, care preparau şi foloseau minunile plantelor pentru vindecare dar şi pentru descântece şi vrăji.

Tinereţea fără bătrâneţe a fost şi ea descoperită la Vintileasca. Femeile făceau alifii pentru luminarea feţei şi pentru menţinerea ei cât mai tânără.

Hora cu scrânciob

Obiceiul scrânciobului este unul de amiază, realizat de tineri flăcăi, şi are loc în cea de-a doua zi de Paşte. Această tradiţie adună laolaltă toţi sătenii, care asistă la datul în leagăn al tinerelor fete. În primul rând, erau date în dulap fetele de măritat de către flăcăii care le iubeau. Se spunea că, astfel, vor fi ameţite şi convinse să se mărite mai repede.

Flăcăii construiau din timp dulapul, o instalaţie din lemn gros, cu patru braţe, care poartă câte un scaun ca raftul unui dulap, de unde îi vine şi numele. Instalaţia seamănă cu roata de la morile de apă şi este pusă în mişcare de flăcăi puternici, care învârt de o manivelă. Fetele îi răsplăteau pe flăcăi pentru truda lor cu ouă roşii sau încondeiate, pe care le ţineau în sân sau în buzunarele de la ilice.

Toată suflarea satului prezentă la horă privea la această distracţie. Era o veselie grozavă.

Era şi o întrecere între flăcăi, care să le dea în dulap pe fetele cele mai renumite, dar şi între fete (care a fost preferata celor mai mulţi flăcăi). Copiii abia aşteptau să facă lăutarul scârţ! ca să plece flăcăii şi fetele la joc şi ei să le ia locul la scrânciob. Asta era distracţia lor cea mai mare de peste an şi doreau să profite de ea din plin. Uneori, se dădeau în dulap şi însuraţii, chiar şi bătrânii, spre hazul tuturor.

Se spunea că aceia ce au fost daţi în scrânciob îşi vor îndeplini visurile, vor avea un an bogat şi vor trece mult mai uşor peste greutăţi.

După zilele de Paşti, scrânciobul era dezmembrat şi depozitat de către feciorul care se ocupase de instalarea lui şi nu se mai folosea decât anul următor la hora de Paşti.

 „Uncheşii şi babele” de la Păuneşti

  De sute de ani, pe 1 ianuarie păuneştenii alungă spiritele rele ale anului precendent prin zgomote puternice şi măşti care mai de care mai „înfricoşătoare”. „Uncheşii şi babele”, aşa cum sunt cunoscuţi mascaţii de la Păuneşti, merg pe uliţele satelor din comună şi fac zgomote puternice ajutaţi de talăngi confecţionate de fierarii din sat de decenii întregi. După ce colindă uliţele din comună, mascaţii se strâng în centrul comunei, unde pot fi admiraţi de toţi localnicii.

 

 „Uncheşii şi babele” de la noi înseamnă o tradiţie de câteva sute de ani, pe care sperăm să o ducă mai departe copiii noştri. Primele măşti au fost confecţionate din piei de oaie sau capră şi aveau obligatoriu şi pene de gâscă sau raţă. O dată cu trecerea timpului măştile au mai fost înfrumuseţate cu beteală, diverse funtiţe şi poze ale artiştilor preferaţi. De asemenea, costumaţia mai prevede şi o centură de care sunt legate talăngi, care prin zgomotul produs alungă duhurile rele, spun bătrânii noştri.

La Negrileşti, ziua boteitului este o adevărată sărbătoare locală. Sătenii se îmbracă în costume populare şi vin la bisercă, unde participă la ritualuri specifice. La tocmeală, ciobanii stabilesc tariful pentru sezonul respectiv. Plata se face în brânză şi urdă.Sătenii ciocnesc câte un pahar cu vin ca să consfinţească înţelegerea, iar oile sunt urcate pe munte. Însă doar după ce preotul face o slujbă pentru binecuvântarea animalelor.

Arta populară se păstrează de sute de ani nealterată în Vrancea. Locuitorii de aici se ocupă cu activităţi moştenite de la bunici şi străbunici: confecţionează măşti, instrumente muzicale sau vase, fiecare meşteşug specific unei zone. Comuna Nereju este renumită pentru confecţionarea 

măştilor. Şerban Terţiu este unul dintre locuitorii care îşi ocupă timpul cu această îndeletnicire.

 Face măşti din lemn şi din piele de oaie care sunt purtate la diferite ocazii.„Cele din lemn sunt mai greu de făcut, abia fac una pe zi, dar din piele fac câte două”, a afirmat meșterul.A făcut sute de măşti la viaţa lui, dar spune că niciodată nu a confecţionat două măşti care să semene între ele.Locuitorii din zona Vrancei poartă măştile la ocazii fixe: de Crăciun, de Anul Nou, la nunţi sau la înmormântări.

Legenda Babei Vrancioaia

A fost odată, mai demult, o bătălie mare în hotarele noastre. Ungurii trecuseră munţii şi Stefan-Vodă rămăsese biruit. Atunci, ca să nu cadă în mâna duşmanilor, domnul a tăiat-o de-a dreptul prin codri. Şi-a mers, şi-a mers cât o fi mers, până ce-a răzbit aci în valea Putnei. Pe vremea aceea doar nu era lume multă ca acu. Ici un sat, colo altul, dincolo altul… cum se aşezase fiecare prin păduri.
Şi-a nimerit pe Dumbravă, în dealul Bârseştilor, la o babă.

– Bună ziua, mătuşă…
– Bună să-ţi fie inima, i-a răspuns baba, că nici prin gând nu-i trecea cu cine sta de vorbă.
– Mătuşă, fă bine şi-mi dă ceva să mănânc, că vin din cale lungă şi n-am întâlnit nici un sălaş în cale.
Baba de cuvânt i-a şi dat nişte jintiţă şi o pâne de meiu iar drumeţul, de obosit ce era, îndată ce s-a ospătat, a şi adormit.
Şi, cum se odihnea el, pesemne s-a dezvelit la piept, iar bătrâna a văzut sub sarica lui cămaşa de zale.
– O fi vreun hoţ, îşi da baba cu socoteala. Şi cât pe ce să dea fuga să cheme feciorii…
Dar, privind la faţa bălană a voinicului care dormea şi la părul lui ca mătasa, se gândi că poate să fie un om de viţă aleasă, căzut cine ştie cum în strâmtoare.
De aceea gazda aşteptă până s-o trezi să-l iscodească; şi se temea să nu se arate cumva feciorii ei, că erau aspri şi cu bănat asupra streinilor.
Ci Stefan-Voda, cum a dat puţin ochii în gene, a şi tresărit şi, frecându-se la ochi, a întrebat :
– Mătuşă, e departe de aci până la hotar. Ar fi cineva vrednic să mă scoată într-acolo ?
– Departe, maică, a răspuns baba. Dar cum să porneşti într-acolo, că peste tot e codru de nu răzbate nici pasărea….
Atunci s-a liniştit Vodă, când a auzit că ieşise la bun liman şi că n-a nimerit cumva în ţara ungurească. Şi, lepădând sarica, s-a arătat cu straele lui de domn. Apoi începu a spune bătrânei cum a fost la bătălie, cum oastea i se risipise şi cum s-a rătăcit prin coclaurii aceia.
Şi, cum sta obidit, Vrancioaia, că aşa-i zicea babei, numai ce a căzut în genunchi şi i-a zis :
– Doamne, nu te întrista. Eu sunt bătrână; am văzut multe şi multe am păţit… dar niciodată n-am pomenit ca omul vrednic să rămână până la urmă de ruşine… Iată, rog mila măriei-tale, să mă reped până devale, să dau de veste feciorilor mei, să adune tovarăşii lor de sub Dumbrava, şi de cei care ţin strajă la veghiul lui Bucur şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-or îndrepta toate.
De cuvânt, Vrancioaia a plecat şi cât te-ai şterge la un ochi, iat-o îndărăt cu şapte feciori toţi unul şi unul, ca nişte brazi, nu altceva, şi cu pletele până la brâu.
– Iaca, măria-ta, tovarăşi de umblat şi ostaşi de luptat…
Asta-i Bârsea, ăsta-i Spirea, arătând cu degetul pe cei mai mari; ăsta-i Spulber, ăsta-i Pavel şi Bodea şi Nistor.
Indată ce i-a văzut Voda, cu lăncile cât răzlogul şi cu arcul la umăr, fiecare cu ceata lui, i-a venit inima la loc. De sârg, a pornit iarăşi spre hotar, a buciumat din vârful Cozei, de pe vovârghia Cristianului şi a trecut valea pe la Tulnici; apoi, izbind pe unguri, i-a risipit la gura Lepşei, unde tăbărâseră cu prada.
Atunci, de părere de bine, Voda Ştefan a stat şi s-a veselit acolo cu toţi oştenii trei zile şi trei nopţi, a făcut iarmaroc cu vin şi cu pâine, mă rog, ca la praznic, iar când a isprăvit masa, a chemat la el pe feciorii Vrancioaiei şi, făcându-le ocolniţă şi uric pe piele de viţel cu slove de aur, le-a zis:
– Fraţilor, Dumnezeu v-a scos înaintea mea. De nu dam de casa Vrancioaiei cine ştie cât ar fi prădat liftele ţara. Ci, fiindcă am izbândit asupra lor, întoarceţi-vă la mama voastră. Duceţi-i multă sănătate de la mine iar drept răsplată pentru vitejie tot hotarul munţilor din apa Trotuşului spre miazăzi al vostru să fie şi de la moghilele Vrăncii, dinspre Milcov până în cotul Săcuilor, spre ţara ungurească tot voi să stăpâniţi.
S-au închinat atunci feciorii Vrâncioaiei domnului, plecând genunchiul la pământ şi întorcându-se la vatra lor, au împărţit între ei munţii şi au întemeiat satele, că până-atunci fuseseră cam negustori de vite fără semn…
De-atunci se trag şi până azi cei din Negrilesti, din Spinesti, Bodesti, Pauleşti, Nistoresti, Bârsesti şi Spulber.
Conform legendei, Ştefan cel Mare după ce i-a bătut pe turci cu ajutorul vrâncenilor, cel mai probabil în 1475, a scris un uric (act de proprietate sau donaţie, confirmare a unei moşteniri) din piele de viţel, cu litere de aur, prin care fiecare dintre cei şapte feciori a primit câte un munte. Iar în acele locuri au apărut apoi şapte sate. Numele satului vine de la numele voinicului care a stăpânit locul acela. Astfel, satul Nistoreşti, de la Nistor, satul Bârseşti, de la Bârsan, satul Negrileşti, de la Negru, satul Păuleşti, de la Pavel, satul Bodeşti, de la Bodea, satul Spulber de la Spulber şi satul Spireşti, de la Spirea.

Reţete tradiţionale de mâncăruri de post

Reţete tradiţionale de mâncăruri de post, culese de la Vintileasca

Turtă cu bostan

-jumătate de bostan dulce nici prea mare, nici prea mic; se alege rupând cu unghia un pic de coajă de pe bostan; dacă locul rămâne galben aproape ruginiu şi lasă să iasă brobonele mici, e bun;

-1 kilogram de făină;

-o nucă de drojdie;                               

-sare după gust.

Într-o coveţică se cerne făina pentru a se curăţa, a se aerisi şi a se face caldă cum e în bucătărie ca să crească mai bine. În mijloc se face un cuibăraş în care se face maiaua: se sfărâmă ţaicul, se amestecă bine cu apă caldă, cu sarea şi-dacă crede gospodina că-i bine-pune şi un praf de zahăr sau o lingură-două de miere. Se acoperă cu un strătişor de făină şi se lasă să crească. În loc de ţaic se poate pune spumă de la prunele puse la butoi pentru rachiu.

Fierbem bostanul cu puţină apă. Când este bine pătruns se sfărâmă cu o lingură de lemn. Dacă maiaua a crescut destul, se amestecă bostanul sfărâmat (sleit) cu făina şi ţaicul pus la crescut, se frământă bine cam zece minute şi se pune la loc cald, cel mai nimerit într-un unghi al sobei de cărămidă sau pe un scăunel lângă sobă, se acoperă cu un ştergar curat şi se lasă să crească cam  o oră. Se unge o tavă de tuci cu ulei, se face o turtă din coca crescută, se pune la tavă şi se lasă la cald să crească din nou, în tavă. Când a crescut binişor arătând dolofană se bagă tava în cuptiorul încins şi se lasă încercând din când în când cu un o teacă de plantă din fân dacă s-a copt bine. Coaptă, plăcinta se scoate pe un fund de lemn, se unge cu un sirop din apă şi zahăr sau miere-cine vrea poate să renunţe la asta- se învăleşte într-un prosop curat. Se mănâncă rece sau caldă, după gust, de preferat ruptă cu mâna sau tăiată cu un cuţit de lemn.

Sarmale de post cu prune lojnite şi cu miez de nucă

Aveţi nevoie de

-1 kilogram de cartofi;

-un pumn de miez de nucă pisat sau dat prin maşină;

-prune lojnite, câte una pentru fiecare sarma;

-4 cepe mari cam cât un ou de curcă;

+o cană de păsat (poate fi înlocuit cu orez-azi se găseşte, înainte nu se găsea);

-un ou, dacă nu e în zi de post;

-foi de  varză acră subţirele.

Cum se face?

    Într-o cratiţă punem ulei după gust dar nu prea mult, mai bine completăm mai târziu dacă este cazul; dacă e ulei mai puţin, se leagă mai bine sarmalele. Se toacă ceapa dar nu prea măruntă ca să nu-şi piardă de tot gustul. Când uleiul e încins se pune ceapa şi un păhăruţ de apă. Se lasă să se fiarbă apoi să se călească bine. Putem pune şi o ţârică de bulion.

Se adaugă cartofii daţi pe răzătoarea mai mărişoară şi se mai călesc toate un pic până se simte pasta un picuţ lipicioasă. Se ia de pe foc, se adaugă păsatul sau orezul. Se pune şi miezul de nucă şi se amestecă bine. Se pune şi un pic de piper, după gustul fiecărei gospodine. Dacă nu e în post se poate pune şi un ou.

Se dezveleşte varza acră de foi, se înlătură cotoarele de la fiecare foaie şi se pun una peste alta într-o strachină.

Se spală prunele lojnite cu apă căldişoară şi se pun la scurs pe un ştergar curat sau în strecurătoare. Când s-au scurs se dezghioaşă fiecare prună de pe sâmbure şi se pun toate într-o strachină la îndemână.

Se ia cu lingura pastă, se pune pe foaia de varză, se adaugă o jumătate de prună lojnită sau o prună-după cum se doreşte, se învăleşte pasta în foaia de varză cât mai strâns.

Se aşază în ordine într-un ceaun sau într-o cratiţă groasă, în jurul unei sticle sau a unui ciocan mai gros de porumb, bine spălat. Pe fundul vasului se pun câteva rămurele de vişin ca să nu se lipească sarmalele la fiert şi-dacă vrem-şi un cotor mic de leuptean pentru gust. Se scoate sticla din mijloc, se adaugă apă cât să treacă de sarmale în sus două-trei deşte (se poate pune jumătate apă, jumătate zeamă de varză acră), se pune ceva greuţ deasupra (două scândurele de şindrilă sau o farfurie de lut păstrate special pentru asta). Se dau pe plită la foc moale şi din când în când se roteşte vasul să simţim cum se mişcă sarmalele pe fundul lui-e semn că nu s-au lipit. Se fierb cam o jumătate de oră dar nu e rău să se încerce din când în când să vedem dacă sunt fierte; depinde şi de soiul cartofilor, cei albi fierb mai iute, cei roşii fierb mai greu. Să mâncaţi cu poftă!

Prune lojnite cu păsat sau cu orez

-Un kilogram de prune lojnite neghiocate;

-o cană de păsat sau de orez;

Spălăm bine prunele cu apă caldă şi le punem la fiert. Când au dat în clocot punem şi păsatul (orezul). Când s-au fiert prunele şi orezul de se leagă binişor putem pune şi trei-patru linguri de zahăr sau lăsăm să se mai răcească şi punem miere după gust; dar sunt bune şi fără miere sau zahăr.

Se pot mânca după ciorbă şi mâncărică (fel doi) sau oricând poftim la ceva de mâncare bună şi negreţoasă.

Maestrul cimpoaielor tradiţionale din Vrancea

A reprezentat cu cinste ţara noastră la mai multe evenimente internaţionale, unde i-a uimit pe străini cu talentul său în arta confecţionării cimpoaielor.

Citeste mai mult: adevarul.ro/locale/focsani/portret-ion-stanciu-maestrul-cimpoaielor-traditionale-1_50ace8267c42d5a6638b9e07/index.html

PORTRET: Ion Stanciu este maestrul cimpoaielor tradiţionale

Citeste mai mult: adevarul.ro/locale/focsani/portret-ion-stanciu-maestrul-cimpoaielor-traditionale-1_50ace8267c42d5a6638b9e07/index.html

PORTRET: Ion Stanciu este maestrul cimpoaielor tradiţionale

Citeste mai mult: adevarul.ro/locale/focsani/portret-ion-stanciu-maestrul-cimpoaielor-traditionale-1_50ace8267c42d5a6638b9e07/index.html

PORTRET: Ion Stanciu este maestrul cimpoaielor tradiţionale

Citeste mai mult: adevarul.ro/locale/focsani/portret-ion-stanciu-maestrul-cimpoaielor-traditionale-1_50ace8267c42d5a6638b9e07/index.html

PORTRET: Ion Stanciu este maestrul cimpoaielor tradiţionale

Citeste mai mult: adevarul.ro/locale/focsani/portret-ion-stanciu-maestrul-cimpoaielor-traditionale-1_50ace8267c42d5a6638b9e07/index.html

PORTRET: Ion Stanciu este maestrul cimpoaielor tradiţionale

Citeste mai mult: adevarul.ro/locale/focsani/portret-ion-stanciu-maestrul-cimpoaielor-traditionale-1_50ace8267c42d5a6638b9e07/index.html

PORTRET: Ion Stanciu este maestrul cimpoaielor tradiţionale

Citeste mai mult: adevarul.ro/locale/focsani/portret-ion-stanciu-maestrul-cimpoaielor-traditionale-1_50ace8267c42d5a6638b9e07/index.html

Edificii Culturale

Casa memorială Moș Ion Roată

Reprezintăa o casă ţărănească de sfârsit de secol XIX. Aici s-a amenajat o expoziţie în memoria celui care a reprezentat judeţul Putna în calitate de deputat în divanul ad-hoc al Moldovei. Transformarea casei fostului deputat în Casa Memoriala în anul 1959, cu ocazia centenarului Unirii Principatelor Române, este “un gând curat de recunostinţa și veneraţie pentru unul din românii adevaraţi pentru care ideea de dreptate și cinste, dragoste de neam, au fost mai presus de orice”.

Restaurată, casa cuprinde obiecte specifice ambientului familial şi social în care a trăit Ion Roată şi mărturii documentare privind activitatea sa în Divanul ad-hoc al Moldovei (1857), ca deputat al ţărănimii putnene. Personalitatea lui Ion Roată, militant pentru Unire şi îmbunătăţirea soartei ţăranilor, trăsăturile arhitectonice, de locuinţă ţărănească, specifică Ţării Vrancei, armonioasă şi expresivă, fac din acest obiectiv istoric şi muzeistic, un punct de atracţie şi interes pentru cel ce călătoreşte prin Vrancea.

 

Teatrul "Maior Gheorghe Pastia" din Focşani

Monument istoric construit la începutul secolului 20 din inițiativa mr. Gh. Pastia, a fost inaugurat în anul 1913 . Ctitorul său, maiorul Pastia a donat suma necesară construirii unui local de teatru, cu scopul de a educa neamul românesc, în 1908. Proiectul localului a fost ales de către o comisie din care făceau parte Constantin Nottara și arhitectul Ioan Mincu. Lucrările de construcție a Teatrului au durat peste cinci ani. Teatrul Municipal îmbină stilul baroc cu elemente caracteristice stilului renascentist. Edificiul este copie fidelă a unui celebru teatru european din Viena. După cutremurul din 1986 își încetează activitatea, pentru o perioadă de 18 ani. Teatrul Municipal „Mr. Gh. Pastia” s-a redeschis publicului în ianuarie 2004.

Obeliscul Unirii

Obeliscul Unirii de la Focşani are o înălţime de 20 m si se inalţă in Piaţa Unirii, in apropierea Ateneului Popular.

Ateneul Popular din Focşani - Clădirea, datând din anul 1945 are elemente de arhitectură specifice româneşti, în stilul arhitecțilorIon Mincu, Petre Antonescu, S.Vasilescu.Construcția prevăzută cu subsol, parter şi etaj este ridicată pe temelie de piatră. Intrarea se face pe o impozantă scară de mozaic . Ateneul Popular a fost construit prin contribuția mr. Gh. Pastia.

Muzeul de ştiinţe ale naturii Focşani

Este organizat ca secţie a Complexului Muzeal Vrancea. Muzeul este găzduit într-o clădire de patrimoniu. Din anul 1989, la demisolul secţiei functionează un acvariu care prezintă floră şi faună acvatică . În prezent, acesta a devenit o adevărata mini grădină zoologică, cu exemplare din diverse specii de animale şi păsări. Secţia deţine un bogat patrimoniu, format din peste 50000 de piese, constituit pe colecţii: de insecte, de ornitologie, mineralogie, botanica.

Casa memorială Alexandru Vlahuță

Pe partea stângă a Drumului European, între Râmnicu Sărat și Focșani, se află casa memorială Alexandru Vlahuță. A fost amenajată în anul 1958, cu prilejul sărbătoririi centenarului nașterii scriitorului. Poposind aici, în spațiul istoriei și al poeziei, pătrundem în universul vieții și operei lui Al. Vlahuță. Este o clădire construită în stil românesc, cu etaj, având în trei părti perspectiva renumitelor podgorii vrâncene. Interiorul casei memoriale, reconstituit cu ajutorul obiectelor personale și al manuscriselor, ne redă atmosfera de lucru a marelui scriitor; mobilier, cărţi din biblioteca proprie, reviste ale vremii, câteva obiecte ce au aparţinut scriitorului. Aici şi-a petrecut scriitorul câţiva ani din viaţă, până în 1916, an în care, obligat de înaintarea frontului, se refugiază cu o parte din agoniseala de o viaţă la Bârlad. În scurtul răstimp al şederii lui Vlahuţă la Dragosloveni, mulţi dintre cei mai mari scriitori români dintre cele două războaie mondiale au fost oaspeţii acestei case. Aici s-au întâlnit cei trei prieteni: Caragiale, Delavrancea şi Vlahuţă.