Pliant "Exploratorii Vrancei"

Invitaţie la Târgul "Valorile Vrancei"

Calendar 2016

Beciul Domnesc, Odobești

BECIUL DOMNESC

 DE LA ODOBEȘTI

La adapostul Magurii Odobestilor se întinde Podgoria Odobestilor, una din cele mai vechi si vestite podgorii din tara, atestata de documentele din vremea domnitorului Stefan cel Mare, ale carui vii se aflau pe colina ”Cetatuia”. Beciul Domnesc face parte din rândul hrubelor existente si caracteristice pentru Podgoria Odobestilor, care asigurau si asigura conditii optime pentru pastrarea si învechirea vinului în vase de stejar.

În secolul al XVIII-lea, Podgoria Odobestilor era socotita cea mai mare din amândoua Principatele Române, producând mai mult vin decât toate podgoriile tarii. Aici, pe o suprafata de circa 300 de hectare, se întindeau si viile domnesti ale lui Dabija, Caragea si Mihail Sturza, precum si cramele din piatra. Una dintre acestea – si anume Beciul Domnesc – a fost zidita între anii 1834-1839 de catre Mihail Sturza, din piatra adusa de pe râul Milcov. Pisania de deasupra intrarii mentioneaza ca beciul apartine ”stapânitorului print al Moldovei Mihail Sturza v.v.anul 1839 prin supusa sluga lucrat m(e)d(elni)cer Asanache Pamfil” . Pisania este timbrata de stema Moldovei (capul de bour) încadrata de struguri.

În anul 1944, Beciul Domnesc, aflat în ruina, a fost restaurat si a intrat în proprietatea Întreprinderii Viei si Vinului Odobesti, iar din anul 1990 a fost preluat societatea Vincon. Beciul Domnesc este amplasat în Odobesti, pe strada cu acelasi nume, în partea de est a orasului, în cartierul Caragea (dupa numele domnitorului care stapânea vii în Odobesti). Printr-o usa masiva de lemn, semicirculara în partea superioara, se accede în cladirea de la suprafata, zidita din caramida, având forma de ”L”. Pe scari din piatra se coboara în hrubele zidite din piatra poroasa. Boltile sunt semicirculare si sunt întarite si consolidate cu arce si dublouri din caramida din cinci în cinci metri. Beciul propriu-zis are forma de cruce.

Sursă:      http://www.vrancea.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=849

Balada Mioriţa

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi câni mai bărbaţi,
Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?
- Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
- Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
http://Versuri.ro/w/gfmgfh
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
"Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura câmpului? "
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!

La Fundătura a reînceput şezătoarea satului!

  Cu mic cu mare, Fundătura a venit la şezătoare!

În seara zilei de joi, în Fundătura Vrancei ne-am adunat la şezatoare, acasă la Ionică Popa. În strai popular, am sărbătorit un an de la reînfiinţarea şezătorii în Fundătura, dar nu numai atât

Viorile s-au acordat, arcuşurile au devenit mai sprintene... Am cântat, am mâncat prune afumate pe lojniţă, gogoşi umplute cu gem de gutui şi de mere, dulciuri de post... şi ne-am astâmpărat setea cu apă de izvor (neuitând că ne aflăm în Postul Naşterii Domnului).
D-apoi în vreo cinci ore nu se putea să stăm aşa degeaba! Nevestele au cusut, au împletit – până şi Dragoş a cusut la goblen -, timp în care am povestit şi ne-am amuzat de momentele vesele pricinuite de amintirile fiecăruia. Frumuşeţea şezătorii a constat în faptul că, de la cea mai micuţă participantă, de numai 4 anişori, până la cea mai vârstnică, de 71 de ani, ne-am bucurat de orele petrecute împreună lângă sobele calde de teracotă şi ne-am simţit ca într-o familie... ceva mai mare! Fără internet şi tablete! Dragilor, acum că noiembrie a plecat, ne îndreptăm gândurile către “Moş Nicolae”, către Moş Crăciun,  care va să vină, pe care-l rugăm să treacă şi pe la casele noastre şi pe la casele dumneavoastră (că până la urmă toţi suntem copii), fie că am fost sau nu cuminţi şi să primească în a sa tolbă răvaşele noastre! Răvaşe pe care am scris şi vom mai scrie, în fiecare joi la şezătoare, rugăciuni către Dumnezeu, să ne ajute să nu uităm tradiţiile, obiceiurile, portul strămoşesc, să nu ne ruşinăm că suntem “Români” oriunde ne vor purta paşii, şi mai cu seamă să ne dea sănătate şi iar sănătate!  La mulţi ani!

Mariana M. Popa şi prietenii din Fundătura Vrancei



















Sursa http://www.ziaruldevrancea.ro/index.php?news=1588824325

Cu dragoste, din Nistoreştii Vrancei Arhaice

Nenea Mihai Hanu este unul dintre vrâncenii care iubesc, mai mult decât orice pe lume, portul, cântul şi meşteşugurile strămoşeşti.

Bătrânul Mihai Hanu, din Nistoreşti, şi-a pus toată energia şi puterea în îngrijirea muzeului care adună cele mai vechi şi mai frumoase meşteşuguri, tradiţii şi obiecte. „Dacă nu lucrez, este ca şi cum nu aş mânca”, povesteşte Mihai Hanu.

Nenea Mihai Hanu este unul dintre vrâncenii care iubesc, mai mult decât orice pe lume, portul, cântul şi meşteşugurile strămoşeşti. Vrei să înveţi cum se face un obiect cioplit sau gravat, o opincă sau o bundiţă de toată frumuseţea? Te învaţă nenea Mihai! La cei aproape 92 de ani, îl găseşti în satul Bîtcari, în căsuţa lui tradiţională, ca pentru păpuşi, cu o tindă mititică, două odăiţe şi o prispă largă, pe care tronează războiul de ţesut... Poate vă miraţi şi vă întrebaţi de ce mi se pare atât de special războiul de ţesut, emblema femeilor din Vrancea Arhaică, de pe vremea când în fiecare casă se afla unul, la care lucra, cât era iarna de lungă, gospodina familiei. Ţesea ştergare, păretare, cergi, catrinţe, cearceafuri şi pânză pentru cămeşi. Azi, uitate sunt toate, iar războiul a ajuns lemn de foc. Dacă aveţi nevoie de un model, nenea Mihai Hanu vi-l pune la dispoziţie cu bucuria celui care, o viaţă întreagă, a tot adunat superbele obiecte – mobilier lucrat în fabrici, cuverturi şi covoare orientale din care nu lipseşte „Răpirea din Serai”. 

O viaţă trăită din ac

 

I-a plăcut din copilărie să lucreze. Îşi aminteşte cu nenumărate detalii şi povesteşte copiilor care îi trec pragul cum a învăţat să „scrie” ouăle, furând meseria de la sora lui mai mare, creând apoi modelele lui, inspirate din natură. Mai târziu a trecut la cusături, pentru care a făcut o adevărată pasiune, confecţionând cojoace şi cojocele. „De la Dumnezeu e totul, El care mi-a dat dragostea asta, să salvez ce a mai rămas de salvat, să omagiez aşa cum ştiu mai bine tradiţiile strămoşeşti, locul unde m-am născut, oamenii care, cu mâinile bătucite de muncă, au făcut posibilă această minune”, spune nenea Mihai Hanu cu smerenie. În 1944, prin căsătorie, i s-a alăturat şi soţia. „Eram amândoi săraci, ce-am zis, hai să ne facem singuri zestre! Aşa a început munca şi strădania noastră. Mi-a plăcut să fiu cojocar, mai cos şi acum, fără ochelari... Ne-am făcut toate cele de trebuinţă, eu şi soţia. Am trăit din ac, cum se spune şi din ac ne-am crescut şi copiii, şase la număr”, îşi aminteşte nenea Mihai. După moartea soţiei, de jale şi de urât, şi-a făcut muzeul unde au venit să-l vadă turişti din toată lumea. Oamenii  vin, admiră, ascultă cu uimire şi nu le vine a crede că doar nenea Mihai se ocupă de toate. „Dacă nu lucrez, este ca şi cum nu aş mânca”, spune bătrânul, absorbit de activităţile sale din muzeu. În timp, a adunat sumedenie de obiecte vechi, unele cu valoare etnografică, altele doar cu valoare sentimentală pe care, într-o zi, le va lăsa moştenire satului.

92 de ani şi o singură pasiune

„Toate îmi sunt dragi, mă uit la ele şi-mi văd cu ochiul minţii toată copilăria: oala în care mama fierbea sarmale, pieptenele pentru cules afinele la munte, calapoade pentru făcut căciuli, putina de unt, găleata de muls oi şi cremenea de pe vremea când nu erau chibrituri pentru aprins focul, râşniţa din piatră, două schiuri împletite, ca fundul de târnă, cu care oamenii se încălţau şi mergeau pe zăpada mare. Îmi sunt dragi şi fusele de tors, chepteni de scărmănat lâna, coveţile de frământat aluatul, lămpile de gaz, fierul de călcat cu cărbuni, oale, farfurii şi ulcele, dar şi un corn de păstrat praful de puşcă, făcut de tatăl meu, pentru vânătoare”, spune nenea Mihai mângâind cu mare drag fiecare lucruşor. În căsuţa din Bîtcari este adunată toată viaţa unui om care se apropie de 92 de ani. Viaţa lui a fost şi este împlinită, căci a avut răgaz pentru a-şi duce gândul până la capăt: a strâns o parte din comoara Vrancei Arhaice, dar nu pentru sine, căci ştie, mai bine decât mulţi alţii, că suntem vremelnici pe pământ. A strâns cât a putut, cu dragoste, cu dăruire, de multe ori cheltuind ultimul bănuţ pe obiectele care fac unicitatea acestor locuri, cu gândul la copii, la tineretul care trebuie să ştie şi să nu uite unde le sunt rădăcinile, de unde-şi trag seva vieţii, cine au fost şi ce minunăţii au creat moşii şi strămoşii lor. Altfel totul e zădărnicie. (Janine VADISLAV) 

Sursa

 http://www.ziaruldevrancea.ro/index.php?news=1588825057

Jocul măștilor, obicei străvechi din Țara Vrancei

Jocul măștilor, obicei străvechi 

din Țara Vrancei

Țara Vrancei este un ținut de legendă în care tradițiile, obiceiurile și meșteșugurile se leagă strâns cu oamenii, cu istoria și cu natura. Tradițiile de Sărbători din această zonă sunt vechi de secole, sunt vestite și se mai poartă în zilele noastre, ca elemente de stabilitate și unitate.

Un semn distinctiv, specific Țării Vrancei în perioada Sărbătorilor de iarnă, este jocul măștilor de Crăciun și degal-tara-vrancei-traditii-1 Anul Nou. Măștile, realizate din lemn sau piele de oaie sau capră, sunt specifice zonei Nereju din munții Vrancei. Jocurile cu măști din această parte a Țării Vrancei sunt obiceiuri arhaice, agrare și pastorale de tradiție multimilenară. La origine, acestea erau ceremonii în legătură cu întoarcerea periodică a morților și comportau tot felul de măști animale – capra, urs, cal.

Întoarcerea inevitabilă a lumii moderne spre mit presupune și reinterpretarea semnificațiilor lui profunde, capabile să dezvăluie un univers sacru, revelat în practicile ritualice. Jocurile cu măști se desfășoară în anumite momente ale anului, la Crăciun, la spargerea Anului Vechi.

Jocurile cu măști sunt, la sfârșitul perioadei rituale și ceremoniale, un fel de purificare, pregătindu-ne să intrăm mai liberi în Anul Nou care vine. Apariția mascaților trebuie pusă în concordanță cu degenerarea timpului. Măștile reprezintă în mentalitatea arhaică spiritele moșilor și strămoșilor care ar transmite prin dialog, gesturi, jocuri, principiul fertilității în Noul An. Se poate spune însă și că deghizarea cu ajutorul măștilor este o modalitate de refulare a tensiunilor sufletești acumulate peste an, masca oferind garanția deplinului anonimat și deci posibilitategal-tara-vrancei-traditii-3a înfăptuirii unor gesturi pe care nimeni nu și le-ar permite în viața cotidiană. Măștile cele mai răspândite sunt capra și ursul, iar jocul lor constituie una dintre formele elementare ale teatrului popular. 

Costumaţia bogată, agilitatea jucătorilor, ritmul alert, versurile şi strigăturile trimit la energia renaşterii, la ideea fertilizării, ca transformare cosmică pentru Noul An.

Măștile folosite în jocul Sărbătorilor din Țara Vrancei reprezintă un obicei străvechi, acest joc reușind să adune laolaltă zeci de mascați, motivația profundă rezidând în sporirea puterii de schimbare la față a timpului, Anul Vechi, și sub presiunea cetelor de mascați, trebuind neapărat să lase acum locul Anului Nou, timpului primenit și reîmprospătat.

Expresii ale unei culturi străvechi, măştile rearmonizează omul contemporan cu spiritul moşilor şi strămoşilor, deschizând o fereastră spre o lume pierdută, dar ale cărei ecouri încă se mai aud în pragul marilor sărbători de la întretăierea anilor.

Sursa:  http://tara-vrancei.ro/jocul-mastilor-obicei-stravechi-din-tara-vrancei.html

Două focşănence ne pun România la picioare

Andreea şi Flavia sunt “creierul” proiectului covoarelor cu motive tradiţionale româneşti.

"Romanian Moods" este prima colecţie de covoare cu motive tradiţionale româneşti, realizate prin tehnica hand-tufted. Primele modele urmează să fie lansate în curând atât în ţară, cât şi în străinătate.

Spiritul românesc poate fi păstrat într-o mulţime de forme deosebite. Pornind de la acest gând, Andreea Batros şi Flavia Scînteanu, originare din Focşani, au adunat motivele tradiţionale româneşti în sute de modele şi de culori şi au creat unele dintre cele mai frumoase covoare din lână. Realizate cu materiale din Noua Zeelandă, într-o fabrică din China, după modele româneşti, covoarele nu doar îmbină contribuţia a trei continente, ci sunt produse de o calitate incontestabilă, cu o semnificaţie valoroasă. Cele două prietene vrâncence pasionate de design au pus bazele unui proiect comun prin care să promoveze o parte din specificul tradiţiei populare autohtone într-o manieră atât utilitară, cât şi estetică, readucând covorul ca piesă centrală în schema decorativă a unui spaţiu. La bază a stat o idee a Andreei, care s-a inspirat din ceea ce a văzut în timpul şederii sale în China, unde a lucrat la un birou de arhitectură.

Inspiraţia vine de la vechile tradiţii

Tinerele au conceput modelele de imprimat, apoi au căutat furnizori de materie primă şi fabrici care să aducă rodul imaginaţiei lor la realitate. Astfel, în China, covoarele sunt lucrate în tehnica hand-tufted, un procedeu manual de înglobare a lânii într-un suport din bumbac, cu ajutorul unui pistol special. “Suntem aici pentru că ne dorim să ne continuăm misiunea de a promova designul românesc în întreaga lume. Vrem să creăm vizibilitate pentru creativitatea românească prin faptul că suntem primul brand care foloseşte această tehnică de produs covoare împreună cu acest tip de materiale şi inspiraţia din motivele româneşti”, este manifestul focşănencelor.

Covoarele româneşti vor să treacă graniţa

Povestea tinerelor a fost scoasă în faţă printr-o postare a designerului de interior Adela Pârvu, cunoscut mai ales din emisiunea “Visuri la cheie”, de pe PRO TV, care a apreciat nu doar aspectul, ci şi calitatea covoarelor, realizate din lână de la oi din Noua Zeelandă, vopseluri care nu dăunează mediului şi bumbac pentru protecţia spatelui. Andreea şi Flavia şi-au înscris proiectul – intitulat “Dare to Rug” – prin Impact Hub, pe un site de crowdfunding, prin care încearcă să strângă fonduri pentru a realiza produse similare şi pentru a le promova la nivel mondial. “«Dare to Rug» este primul brand de covoare care îmbină modele tradiţionale cu designul contemporan, într-un covor lucrat manual prin tehnica hand-tufted. Materialul folosit este lâna de cea mai bună calitate din Noua Zeelandă, renumită pentru frumuseţe, flexibilitate, culori vii şi rezistenţă în timp”, scriu cele două focşănence pe pagina de Facebook a proiectului lor. Covoarele creaţie românească au un aspect inedit şi sunt spectaculoase prin culori, design şi originalitate, fiind o dovadă concretă că simbolurile populare îşi pot găsi utilitatea în viaţa noastră cotidiană. (Alina-Elena VASILIU)

Andreea şi Flavia – designerii covoarelor care creează emoţie


Fiecare model al colecţiei care urmează să fie lansată poartă câte un nume distinct.
Andreea Batros şi Flavia Scînteanu sunt prietene din copilărie şi amândouă - designeri de interior cu studii şi experienţă în domeniu acumulate în străinătate: Andreea a lucrat trei ani într-un birou de arhitectură din China, iar Flavia a absolvit Scuola Politecnica di Design din Milano. Covoarele lor cu motive tradiţionale româneşti se realizează pe dimensiuni şi modele la comandă, cu preţul de 250 de euro pe metru pătrat. Prima colecţie – care urmează să fie lansată în ţară şi în străinătate – este intitulată “Romanian Moods” şi cuprinde motive din diferite regiuni istorice ale României: Oltenia, Maramureş, Transilvania, Moldova, Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Muntenia, Banat şi Crişana. Cei care vor să afle mai multe despre povestea Andreei şi a Flaviei şi care, mai mult decât atât, sunt dispuşi să le ajute cu donaţii, pot accesa următorul link-ul http://www.wearehere.ro/p/dare-to-rug, unde fetele vorbesc, printre altele, despre cum covoarele pot să transmită emoţie, prin culori, texturi şi design, influenţându-ne starea de spirit. (A.V.)

Sursa http://www.ziaruldevrancea.ro/index.php?news=1588824165

Vrancea, Ţara viei şi a vinului

Drumul Podgoriilor Vrâncene

Niciunde toamna nu este atât de frumoasă cum este în podgoriile din Vrancea. Pe zeci de kilometrii lungime nu vezi altceva decât viță de vie ruginie și struguri cu tentă de chihlimbar. Iar toamna, viilor li se mai adaugă ceva… sufletul podgorenilor, oameni destoinici și harnici, care își dau toată silința și pun toată priceperea lor în slujba a ceea ca va fi vinul nou, vinul anului care tocmai se scurge molcom, cu dimineți încețoșate în negură și amiezi cu soare tomnatic.
Vinul are o poveste a lui pe care bătrânii o spun seara, la gura sobei, după ce vinul e tras în butoaie. Povestea este despre tânărul Dionysos care,  obosit din cauza drumului lung, se aşează pe o pajişte să se odihnească, iar la picioarele lui observă o plantă firavă, necunoscută. La plecare Dionysos smulge planta și o ia cu el, punând-o într-un os de pasăre găsit pe drum. Numai că pe drum, vița de vie crește văzând cu ochii, iar osul devine neîncăpător, așa că regale vinului găsește un os de leu în care pune planta, dar în curând și acesta devine neîncăpător.
Mergând pe drum, Dionysos găsește o căpăţână de măgar şi puse în ea planta, cu osul de pasăre şi cu cel de leu la un loc. În sfârşit, ajungând în insulele Naxos el sădește viţa de vie din care cresc struguri minunaţi pe care Dionysos îi transforma în vin, învăţându-i şi pe oameni să lucreze via şi să bea vin.
Legenda spune că de atunci, dacă bei puțin vin ești vesel și ciripești ca o păsărică, dacă bei mai mult te simți puternic ca un leu, iar dacă întreci măsura începi să ragi ca măgarul.

La urma urmei, vinul este o ființă misterioasă care se naşte, copilăreşte, se maturizează. Este cel care dezleagă și limba celor mai timizi, cel care naște pasiuni și incintă la vis, creație, poveste…
De vin se mai leagă și o altă poveste. Este povestea lui Februar cel Vesel, mezinul moşului cu 12 feciori. Ei, feciorii, erau numiţi ca lunile anului: „Ianuar”, „Februar”, „Martie” şi aşa mai departe. Altă avere nu avea moșul, decât o vie. Dă Dumnezeu şi culeg şi moșul via, iar vinul ce ieşit a fost pus într-un singur butoi, iar feciorii s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea, iar ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat.
Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus câte o canea. Cel mai mic dintre ei, „Februar”, şi-a pus caneau jos de tot, aproape de doagă. Aşa era pe vremuri: cel mai mic rămâne la urmă. Fiecare din fraţi dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi ca să facă în necaz celorlalţi. Numai „Februar” a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl vedea. Trăncănea verzi şi uscate şi tot fluierând mergea. Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau: „Repede, repede isprăveşte el vinul şi să-l vedem ce face”. Îi vine poftă lui „Ianuar” să-şi guste şi el vinul. Suceşte de canea, vin nu curge deloc. Încearcă şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau. Numai jos la doagă, partea lui „Februar” mai curgea. Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după „Februar”, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută.
Când îl fugăreau, „Februar” plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice că luna februarie poartă numele lui „Februar” şi e schimbătoare: aici cald, aici viscol, aici frig – după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui.

Aceasta este istoria legendară a vinului care în Vrancea este din belșug, de nu reușește nimeni șă îi termine pe parcursul a 12 luni. Aici, în Vrancea, istoria viei și a vinului se pierde în legende lăsate moștenite încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Dar moșii care au trăit în podgoriile din Vrancea au lăsat moștenire și tradițiile și obiceiurile legate de munca viei. Legenda spune că undeva prin anii ’50, după cel de-al Doilea Război Mondial, păncenii serbau încă Târcolitul Viilor, un ceremonial magico-mitic de început de Februar căci, în Calendarul Popular, 1 februarie este răscrucea dintre anii viticoli, ziua în care Anul Vechi Viticol moare şi renaşte Noul An Viticol.
Atunci, podgorenii din Panciu, suiți în sănii sau căruţe, îmbrăcați în port popular și cu frunţile împodobite cu coarde de viţă de vie, au plecat la vie, să dezsgoape sticla cu vinul ultimei recolte, îngropată în toamna care tocmai trecuse. Apoi au mers într-un deal, la o petrecerea pe care o organizau anual și, conform tradiției, au aprins un foc tradiţional. Au pus pe foc coardele uscate de vie, au băut din vinul dezgropat de la butuc, au mâncat, au cântat și au jucat. Numai că în acel an podgorenii au văzut cum, la zeci de metrii distanță, din pământ ieșea fum și, săpând în acel loc, au dat peste intrarea în Hrubele “Ștefan cel Mare”, astupate de podgoreni cu sute de ani în urmă ca să nu dea turcii de ele. Iar astăzi Hrubele ”Ștefan cel Mare” (monument istoric Cod LMI VN-II-m-A-06545 – secolul al XVII-lea) din celebra Podgorie Panciu au devenit o adevărată atracție turistică. Din Panciu, de la hrube pleacă ”Drumul podgoriilor vrâncene”, un drum care șerpuiește lin, pe o distanță de aproximativ 72 de kilometri, printre viile nobile din cea mai mare podgorie a României. 

Vrancea este unică și pentru că doar aici, pe aceste locuri binecuvântate, sunt atât de multe podgorii celebre. Fie că vorbim de Podgoria Panciu, fie că vorbim de Podgoria Odobeşti sau de Podgoria Cotești, toate sunt renumite pentru vinurile sale de excepţie, pentru beciurile în care licoarea lui Bachus este pusă la învechit, dar și pentru istoria minunată a acestor locuri bogate.
Astăzi, beciurile din Vrancea ca și alte clădiri istorice din podgoriile Vrancei sunt mărturia vie a tradiției de sute de ani existentă aici. Ele s-au transformat în adevărate puncte de atracţie turistică, la fel cum drumul care străbate viile din cele trei podgorii ale Vrancei a devenit, el însuși, o atracţie turistică.
De la Hrubele ”Ștefan cel Mare”, drumul podgoriilor vrâncene continuă pe DJ 205 B, prin Țifești, Bolotești și Jariștea spre o altă podgorie celebră – Podgoria Odobești care se întinde majestuos pe dealurile Măgurei Odobești.
Aici, la Odobești, în urmă cu două secole, podgoreni celebrii în toată Europa de Est, au construit Biserica “Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din cartierul Cazaclii. Toamna, după ce mustul se limpezea, negustorii cazaclii din Odobești stabileau prețul vinului pentru întreaga țară, chiar în fața bisericii sau la târgul din centrul orașului care avea loc în fiecare toamnă, de Ziua Crucii.

Dar tot în Odobești “Drumul podgoriilor vrâncene” trece pe la Beciul Domnesc (monument istoric Cod LMI VN-II-m-A-06525, secolul al XVI-lea), înscris în Registrul Național al Patrimoniului Turistic și pe lista de conservare UNESCO.
Beciul Domnesc a fost construit în vremea lui Ștefan cel Mare și renovat în timpul domniei familiei Sturza, între anii 1834-1839. Este o cramă subterană de 62 metri lungime și 13,4 metri adâncime, fiind singurul beci realizat din piatră ponce.

Din Odobești ”Drumul podgoriilor vrâncene” continuă spre comuna Vârteșcoiu, unde se ajunge după ce călătorul trece podul peste Milcov. Până la Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 1859) Milcovul era granița naturală dintre cele două provincii românești: Moldova și Țara Românească. Cât vezi cu ochii mii de hectare de vie se întind de la poale până pe coamele dealurilor din zonă. Drumul șerpuiește prin satul Beciul către Faraoane, pe lângă fosta moşie a lui Duiliu Zamfirescu. Scriitorul pașoptist a scris pe pridvorul conacului său „Viaţa la ţară”, inspirit, cel mai probabil, de vederea panoramică din zonă, care merge dincolo de Focşani, în timp ce în spatele conacului, la apus, dealurile Vrancei capătă culori fascinante, toamna.
De la Faroane drumul șerpuiește, ca un fluviu al viței de vie, spre Cîrligele, iar mai apoi în continuarea lui DJ 205 B intră în Podgoria Cotești unde vinurile sunt la fel de celebre. Aici, dragostea față de vie și vin s-a concretizat și în realizarea unei colecții muzeale particulare a uneltelor agricole tradiționale pe care podgorenii le foloseau pentru producerea vinului. Aici se mai poate vedea linul ancestral în care bărbații zdrobeau strugurii chiuind și invocându-l pe Bachus, dar și teascurile în care se striveau sute de kilograme de struguri o singură dată.
Din Urechești drumul te poartă spre Dragosloveni, la casa memorială a scriitorului Alexandru Vlahuţă, iar mai apoi, agale, pe DJ 202 E spre Tâmboiești unde călătorul poate admira peisajele din partea de Sud a județului Vrancea și se poate reculege în Biserica ”Cuvioasa Parascheva” (1858) sau în Biserica ”Nașterea Maicii Domnului” (1857).

Aici, pe aceste meleaguri, de-a lungul secolelor, vinul a fost la fel de prezent în viața vrâncenilor ca și biserica. Oameni cu suflet mare, podgorenii au ridicat în cinstea viei și vinului biserici și mănăstiri care astăzi stau pe drumul podgoriilor vrâncene, mărturie a măreției locurilor. Sunt locuri sfinte în care strugurele se regăsește prezent în motivele religioase, întărind sentimentul că vinul face parte din tradiția spirituală a Vrancei căci, pentru creștini vinul reprezintă puritatea şi viaţa. Să nu uităm că vinul și pâinea au fost oferite de Iisus Hristos apostolilor săi la Cina cea de Taină și că aceste două elemente simbolizează sângele și trupul Mântuitorului. Astăzi, creștinii beau vin atunci când se botează, când se cunună religios sau atunci când se împărtășesc.
Iată cum vinul se împletește cu tradiția și spiritualitatea vrânceană, atât de prezentă pe “Drumul podgoriilor” și iată cum acest traseu turistic reprezintă atât o destinație pentru cei pasionați de istoria și gustul suav al vinului cât și pentru cei care își doresc să calce pragul unor mănăstiri și biserici unice în această parte a lumii.
Unice prin simbolistica și valorile depozitate sunt, pe drumul podgoriilor vrâncene, Schitul Dălhăuți (monument istoric cod LMI: VN-II-a-B-20832) din comuna Cîrligele, Mănăstirea Vărzărești (monument istoric cod LMI: VN-II-a-B-06542) din comuna Urechești sau Mănăstirea Recea (monument istoric cod LMI: VN-II-m-B-06501) din comuna Dumbrăveni.

În comuna Jariștea, turiștii vor descoperi un colț al Raiului dacă vor păși pragul Mănăstirii Buluc. Supraintitulat Schitul din Athosul românesc al Vrancei, Buluc este situat departe de tumultul podgorenilor din târgul Odobeştilor, fiind un loc de rugăciune aparte. La fel de aparte este și Biserica ”Înălțarea Domnului” din satul Scânteia, care a aparținut unui schit construit în anul 1730 de familia Stamatinești și care atrage atenția prin elementele arhitehtonice de influență arabă în contrucția bolților și coloanelor, integrate stilului bizantin.

Pe dealurile din Podgoria Odobești mai pot fi vizitate și Mănăstirea Tarnița, construită în apropierea vârfului dealului Măgura Odobești (996 m) – cel mai înalt deal al Subcarpaților de Curbură, dar și Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului – mănăstire pe stil vechi.
Despre Biserica “Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din cartierul odobeștean Cazaclii cuvintele sunt de prisos, căci această biserică nu doar că a fost construită de negustorii de vinuri din zonă ci este amplasată chiar în mijlocul viilor din zonă.

La Mănăstirea Brazi din orașul Panciu, turiștii se pot ruga la moaștele Sfântului Teodosie de la Brazi, dar pot vizita și Paraclisul Subteran Brazi – monument istoric datat sfârșitul secolului XVII. Paraclisul subteran al Mănăstirii Brazi făcea legatura, în trecut, printr-un tunel, cu Schitul ”Sfântul Ioan Botezătorul” situat pe un deal, la câțiva zeci de metrii distanță.

De altfel, în orașele Panciu și Odobești beciurile alcătuiesc adevărate orașe subterane. Pe lângă Hrubele ”Ștefan cel Mare”, în Panciu mai există alte două beciuri monumente istorice. Este vorba despre Beciul Marin Ștefan, datat secolul XIX și Beciul Vlădoianu, tot din secolul XIX, iar în Odobești, pe lângă Beciul Domnesc, turiștii mai pot trece pragul Beciului Bahamat – datat secolul XIX. Istoria vorbește și despre existența altor galerii subterane care se ramifică în toate direcțiile și aici, și la Panciu sau la Focșani.

Sursa  http://www.podgoriivrancene.ro/drumul-podgoriilor-vrancene/

Dansul popular

Moştenirea culturala a vrâncenilor s-a păstrat in principal prin dansuri, cântece şi artă populară.

Localitatea Vintileasca s-a făcut cunoscută în ţară şi străinătate, în primul rând, prin tradiţiile şi obiceiurile sale păstrate încă şi purtate prin lume de formaţiile artistice ale Căminului Cultural şi, mai ales, prin activităţile Ansamblului Folcloric „Dorul ciobănaşului” .

Hora a trăit ca instituţie culturală a satului în toate duminicile şi zilele de sărbătoare importante de peste an, cu excepţia zilelor din post, în care nu se face horă. Hora, in cultura satului are o simbolistica aparte. "Iesitul la hora" era unul din cele mai importante elemente de socializare in rândul tinerilor, însemnând trecerea copiilor în rândul fetelor şi flăcăilor .

“Hora Unirii” a fost descrisă de Mihai Eminescu drept “cea mai frumoasă horă a neamului românesc”. Aceasta, cântată şi jucată de ambele părţi ale Milcovului la 24 ianuarie 1859, a devenit simbolul înfrăţirii tuturor românilor. De atunci, hora este un dans al mândriei patriotice, un simbol al biruinţei .

Astăzi, la păstrarea tradiţiilor locale contribuie cu precădere organizarea activităţilor în cadrul căminelor culturale la care tinerii şi vârstnicii se strâng la hore, baluri, unde au loc serbările şi spectacolele organizate cu diverse ocazii. Prin căminul cultural se păstrează moştenirea folclorică a vrâncenilor , se dezvoltă spiritul cultural, transmis prin intermediul formaţiilor artistice de dansuri şi a soliştilor vocali.